Ciprian Chirileanu înconjurat de iarbă şi de el însuşi
Ciprian Chirileanu este un artist care se joacă serios. Grafica lui nu are monotonia unui discurs clasic, are nerv gestualist decantat în abstractizări cu iz modernist şi o deschidere către extinderea de suprafeţe, ieşirea din bidimensional, crearea de ambienturi neconvenţionale, de environment-uri interactive, aşa cum este cazul expoziţiei sale recente, Înconjurat de iarbă, de la galeria Helios din Timişoara.
DeOchi, Pene, Noduri, Filonul de fum, Morse sunt cicluri realizate în diverse tehnici - tuş pe hârtie, monotipie, linogravură – în care predomină o viziune sintetizatoare, după principiul raportării la semn. De la simple elemente grafice până la simboluri, lucrările sunt reprezentări subiective ale aceleiaşi lumi cu aceeaşi unitate compoziţională.
Dacă în perioada 1998-2001 artistul alegea să expună în spaţii neconvenţionale ca Penitenciarul, Peştera şi Aeroportul, prezentul ni-l arată pe Ciprian Chirileanu în postura unui artist pregătit să îşi construiască spaţiul neconvenţional într-unul convenţional, un spaţiu în spaţiu, o poveste cu personaje stranii, cu gazon, tifon, intervenţie video şi texte.
„Eu sunt bucata de tifon”, mărturisea Ciprian Chirileanu într-un scurt interviu, o bucată de tifon lăsată sugestiv în bătaia vântului, printre fire înalte de iarbă. Conceptul este unul de natură filozofică, legat de condiţia umană, însă ceea ce prevalează este natura simplă a mijloacelor de expresie pentru a pune în valoare complexitatea unei idei. Nu doar bucata de tifon este o formă de auto-reprezentare, ci toate elementele scenografiei minuţios gândite. Ciprian Chirileanu vine cu un ton relaxat care accentuează o dată în plus raportul prost mediat între om şi mediul înconjurător, un mediu căruia omul i se sustrage cu agresivitate şi ignoranţă. Artistul nu uită nici de raportul prost mediat între om şi el însuşi, un om alienat, căruia nu îşi mai aparţine. Omul contemporan a uitat să se joace, să se plimbe desculţ prin iarbă, să se bucure de firescul naturii. Lucrările lui Ciprian Chirileanu se detaşează de lumea artificială a prezentului şi oferă alternativa bucuriei de a te juca indiferent de vârstă şi, mai ales, anunţă imperativ: „Puteţi călca pe iarbă!”
Olivia Niţiş, critic de artă
Ciprian Chirileanu este un artist care se joacă serios. Grafica lui nu are monotonia unui discurs clasic, are nerv gestualist decantat în abstractizări cu iz modernist şi o deschidere către extinderea de suprafeţe, ieşirea din bidimensional, crearea de ambienturi neconvenţionale, de environment-uri interactive, aşa cum este cazul expoziţiei sale recente, Înconjurat de iarbă, de la galeria Helios din Timişoara.
DeOchi, Pene, Noduri, Filonul de fum, Morse sunt cicluri realizate în diverse tehnici - tuş pe hârtie, monotipie, linogravură – în care predomină o viziune sintetizatoare, după principiul raportării la semn. De la simple elemente grafice până la simboluri, lucrările sunt reprezentări subiective ale aceleiaşi lumi cu aceeaşi unitate compoziţională.
Dacă în perioada 1998-2001 artistul alegea să expună în spaţii neconvenţionale ca Penitenciarul, Peştera şi Aeroportul, prezentul ni-l arată pe Ciprian Chirileanu în postura unui artist pregătit să îşi construiască spaţiul neconvenţional într-unul convenţional, un spaţiu în spaţiu, o poveste cu personaje stranii, cu gazon, tifon, intervenţie video şi texte.
„Eu sunt bucata de tifon”, mărturisea Ciprian Chirileanu într-un scurt interviu, o bucată de tifon lăsată sugestiv în bătaia vântului, printre fire înalte de iarbă. Conceptul este unul de natură filozofică, legat de condiţia umană, însă ceea ce prevalează este natura simplă a mijloacelor de expresie pentru a pune în valoare complexitatea unei idei. Nu doar bucata de tifon este o formă de auto-reprezentare, ci toate elementele scenografiei minuţios gândite. Ciprian Chirileanu vine cu un ton relaxat care accentuează o dată în plus raportul prost mediat între om şi mediul înconjurător, un mediu căruia omul i se sustrage cu agresivitate şi ignoranţă. Artistul nu uită nici de raportul prost mediat între om şi el însuşi, un om alienat, căruia nu îşi mai aparţine. Omul contemporan a uitat să se joace, să se plimbe desculţ prin iarbă, să se bucure de firescul naturii. Lucrările lui Ciprian Chirileanu se detaşează de lumea artificială a prezentului şi oferă alternativa bucuriei de a te juca indiferent de vârstă şi, mai ales, anunţă imperativ: „Puteţi călca pe iarbă!”
Olivia Niţiş, critic de artă
ARGUMENT CONCEPTUAL
În speranţa participării Dumneavoastră la această călătorie, vă doresc lectură şi vizionare plăcută, mulţumindu-vă!
CIPRIAN CHIRILEANU
Prin această expoziţie, Galeria Helios a fost transformată într-o
instalaţie extinsă în dimensiunile reale ale ei, dar şi într-o lume imaginară,
vizuală şi literară, transpusă scenografic. Parcursul atent şi bine stabilit
încă de la intrare a inclus elemente din suprarealism, environment, land-art,
performance-art, videoart, instalaţie, spațiul fiind dominat de gazon (real),
tifon, siluete, măști, linogravură, și texte personale.
Conceptul şi lucrările proiectului Înconjurat
de iarbă au ca suport corespondenţa purtată între doi prieteni – personaje
principale – atunci când unul dintre ei decide să înconjoare Pământul pe jos,
de unul singur. Singura hartă folosită respectă, cu stricteţe, un traseu
rectiliniu ales spontan la plecare, indiferent de obstacolele apărute pe
parcurs. Sunt descrise evenimentele şi stările emoţionale petrecute în paralel,
aproape telepatic, între cel care pleacă într-o călătorie iniţiatică în lumea
largă, şi cel care rămâne acasă, pornind de la relaţia umbra-persona (C. G. Jung). Povestirile redau locuri noi şi mistere
ascunse, realitatea prezentă opunându-se miturilor străvechi, universale,
fenomenul dedublării sau al extracorporalităţii, reîntoarcerea celui plecat
amintind de conceptul reîncarnării sau al Nirvanei etc. În final personalităţile
celor doi prieteni se contoprsc într-o singură „umbră”, prin corespondenţa
creată între ei, dar și materializată în final prin apariția personajului numit UTO, un astru luminos.
În speranţa participării Dumneavoastră la această călătorie, vă doresc lectură şi vizionare plăcută, mulţumindu-vă!
CIPRIAN CHIRILEANU
ÎNCONJURAT DE IARBĂ, detaliu -
ALERGARE
- Într-o noapte, am alergat printr-un lan verde, înalt până la brâu. În mijlocul câmpului, m-am oprit. M-a cuprins panica şi m-am întors. La înapoiere, am fugit cât am putut de repede, urlând tăcând a disperare… Atunci, aşa am înţeles să-i dau naturii respectul cuvenit. Căci nu m-a înghiţit nici o gură mare, ieşită din verdele ierbii umed şi rece!
Să mă credeţi, e real!
RUNNING
One night, I ran through a green field, up to my waist. In its midst, I stopped. I was panic stricken and I got back. On my return, I ran as fast as I could, yelling, keeping quiet with despair. Then, it was that way I understood to pay my respects to nature. For I got swallowed neither by a big mouth, coming out of the green, moist and cold grass.
- Trust me, it’s real!
.........................................
DANU, CHIRA ŞI BENKI
(...)
Mult timp după aceea, într-o seară când frigul şi fulgii se înstăpâneau peste tot şi toate, au bătut la uşa casei mele trei necunoscuţi, doi bărbaţi şi o femeie. Toţi cu obraji vioi, reci şi îmbujoraţi, cu părul încă neatins de ninsori şi ani, împreună peste sute. Au aflat, nu ştiu de la cine, despre pasărea cântătoare din lemn fără aripi.
- Mă numesc Danu. Primiţi oaspeţi, bună gazdă? A întrebat unul dintre ei.
- Putem înveseli atmosfera! întări ea. Eu sunt Chira.
- Şi nu dorim păr cărunt nimănui! A încheiat al treilea, pe numele său Benki.
Rând pe rând am întins bucate, inclusiv vinul cel bun, semnul bucuriei la gazde.
- Şi, veniţi de departe? i-am întrebat.
- Eeeh... e ceva cale, a răspuns unul.
- Odată cu ziua, a continuat celălalt.
Şi, după o scurtă înghiţitură de vin, femeia a încheiat:
- Nu putem merge prea mult, se întunecă repede acum.
Ne-am pornit apoi, cu toţii, către bucatele de pe masă, în plăcerea şi desfătarea gusturilor.
Bătrânul care m-a întrebat dacă primesc oaspeţi, Danu, pare a fi conducătorul lor, măcar prin părul argintiu peste frunte, dacă nu din privirea-i ascetică. Chira, soţia lui, este o femeie desprinsă parcă din tot ceea ce poate pământul răsări mai frumos. Împreună, au un fiu pe nume Enelin, pe cât de mic, zic părinţii, pe atât de neliniştit. Provoacă adeseori inundaţii vecinilor. Aşa am aflat că a şi fost pedepsit, fiind lăsat în grija unuia ce avea un nume ciudat, Ninsu’. Motiv pentru care şi-au amânat călătoria, cerându-şi cu toţii scuze cum că din această pricină copilărească nu au plecat mai devreme, în timpul verii. Celălalt bărbat, Benki, un prieten de familie, i-a luat locul fiului. Are o figură bonomă. Parcă-i vecinul de alături, cel ce sare în ajutorul altora, fără a se lăuda cu acest fapt. Toate aceste legături le-am aflat chiar de la oaspeţi, în timpul mesei şi condescendenţei mele.
- Aşa facem în fiecare an.
- Cutreierăm locuri neumblate.
- Şi ne bucurăm de fiecare casă deschisă.
Eram surprins! Dacă unul, dar niciodată acelaşi, începea o frază, ceilalţi doi o conturau, finalizând-o. Pentru un moment devenisem circumspect, dar n-am mai avut timp, întrebat fiind:
- Ce mai face cucul...
- ... pasărea ta cântătoare...
- ... din ceasul căzut ?
(...)
____________________________
La mesopotamieni: triada ANU – zeul cerului şi părintele zeilor, şi consoarta sa KI – pământul, îl aveau fiu pe Enlil – zeu al aerului, al furtunilor, al cataclismelor. ENKI – stăpânul apei, zeu al înţelepciunii, al artelor şi al vrăjilor. Ninsudra – omonimul lui Noe, la ebraici.
DANU, CHIRA AND BENKI
A lot afterwards, one evening, when the cold and the snowflakes got hold of everything, three strangers knocked at my door, two men a woman. All with rosy, cold cheeks, with hair still not touched by snow or age, together over hundreds. They found out, I don’t know whom, about wooden, wingless singing bird.
- My name is Danu. Do you receive guests, good host? Asked one of them.
- We could cheer things up! she reinforced. I am Chira.
- And we wish no grey hair to anyone. The third one added, on his name Benki.
In turns I offered them food, including the best wine, symbol of happiness for the hosts.
- And, are you coming from far? I asked them.
- Well… there is some distance, one answered.
- We travel by day, continued the other.
And after sipping some wine, the woman ended:
- We cannot travel too much, it is getting dark soon now.
Then, we all headed for the table full of the pleasure and delight of tastes.
The old man who asked me if I received guests, Danu, seems to be their leader, at least by his silvery hair over the forehead, if not by his austere looks. Chira, his wife, looks like a woman depicted from what the earth can spring best. Together, they have a son, named Enelin, small, but restless, as his parents say. He seldom floods his neighbours. That’s how I found out he had been punished, being left in the care of one who had a strange name – Sno’ed (Ninsu’ – in Romanian). Reason why they have postponed the voyage, apologizing because this childish reason they haven’t set off earlier, during the summer. Benki, the other man, a family friend, replaced their son. He has a bon-homme face. He looks as if he were the next-door neighbour, that helps the others, without boasting with it. All these connections were revealed by the guests themselves during the meal with my graciousness.
- That’s how we do it every year…
- … we roam in undiscovered places…
- … and we take great joy in every welcoming house.
I was surprised! If one, but never the same, started a sentence, the others gave it shape, ending it. I was becoming suspicious at some point, but lost the feeling for lack of time, being asked:
- How is cuckoo…
- … your singing bird…
- … from the fallen clock?
____________________________
In Mesopotamia, the triad ANU – the god of skies and the father of gods, and his wife – Ki – the earth, had Enlil – god of air, storm and disasters. Enki, the god of water, wisdom, arts and witchcraft. Ninsudra – the homonym of Noah, for the Hebrews.
A lot afterwards, one evening, when the cold and the snowflakes got hold of everything, three strangers knocked at my door, two men a woman. All with rosy, cold cheeks, with hair still not touched by snow or age, together over hundreds. They found out, I don’t know whom, about wooden, wingless singing bird.
- My name is Danu. Do you receive guests, good host? Asked one of them.
- We could cheer things up! she reinforced. I am Chira.
- And we wish no grey hair to anyone. The third one added, on his name Benki.
In turns I offered them food, including the best wine, symbol of happiness for the hosts.
- And, are you coming from far? I asked them.
- Well… there is some distance, one answered.
- We travel by day, continued the other.
And after sipping some wine, the woman ended:
- We cannot travel too much, it is getting dark soon now.
Then, we all headed for the table full of the pleasure and delight of tastes.
The old man who asked me if I received guests, Danu, seems to be their leader, at least by his silvery hair over the forehead, if not by his austere looks. Chira, his wife, looks like a woman depicted from what the earth can spring best. Together, they have a son, named Enelin, small, but restless, as his parents say. He seldom floods his neighbours. That’s how I found out he had been punished, being left in the care of one who had a strange name – Sno’ed (Ninsu’ – in Romanian). Reason why they have postponed the voyage, apologizing because this childish reason they haven’t set off earlier, during the summer. Benki, the other man, a family friend, replaced their son. He has a bon-homme face. He looks as if he were the next-door neighbour, that helps the others, without boasting with it. All these connections were revealed by the guests themselves during the meal with my graciousness.
- That’s how we do it every year…
- … we roam in undiscovered places…
- … and we take great joy in every welcoming house.
I was surprised! If one, but never the same, started a sentence, the others gave it shape, ending it. I was becoming suspicious at some point, but lost the feeling for lack of time, being asked:
- How is cuckoo…
- … your singing bird…
- … from the fallen clock?
____________________________
In Mesopotamia, the triad ANU – the god of skies and the father of gods, and his wife – Ki – the earth, had Enlil – god of air, storm and disasters. Enki, the god of water, wisdom, arts and witchcraft. Ninsudra – the homonym of Noah, for the Hebrews.
.........................................
SINGURĂ, AYA
(...)
Toate ziarele vuiesc astăzi la poştă.
Eveniment de senzaţie: a fost descoperită o stea! Întregi articole, reportaje şi interviuri ce reflectă mai degrabă certurile neîntrerupte ale căutătorilor în ele, pentru a numi-o. Unul chiar a ameninţat cu sinuciderea. Dar astronomii, să stingă criza apărută, au numit-o Aya.
Simplu.
Pe cer este mică, pitică printre multe alte strălucinde. Apare doar când Soarele răsare fiecărui meridian şi celor cu privirea bună.
Unii spun că e pierdută, că îi lipseşte ceva în contrast cu alăturarea spaţiului imens de sus. Alţii afirmă despre poziţia ei bine definită şi trebuie luată în seamă. Iar dacă este observată ştiinţific, e însoţită, şi atunci rar, de alte Universuri. Sau cu multe alte fenomene astronomice. Doar atunci se pogoară asupra Pământului. Se zice.
Aici, astrologii intervin şi spun tuturora că Aya atrage atenţia doar celor ce uită de legea nescrisă a sfielii, al curajului şi onestităţii. Mai sunt unii care afirmă că au văzut-o cu mulţi ani înainte, aură a unui Creator anonim. Dar nu aveau telescoape performante şi imensul cerului le era insuficient dimineţilor pierdute de ceaţa nesomnului şi căutării lor.
Alţii, cu patimă, afirmă lunga lor comunicare cu ea, ani întregi, şi nu ştiu ce altă civilizaţie solară şi de demult, i s-ar ascunde în spatele intimităţii ei.
Sau că îi este furată veghea permanentă asupra noastră...
Sau că un om avut a construit-o spre iluminarea lui...
Sau un politician, cum că...
Of!
Nesfârşită e lumea de după război!
Omule, cum treci peste un fum care te înalţă mereu?
Ori te laşi dus de el, dar niciodată nu şti unde, ori aştepţi flacăra să-ţi epuizeze forţa, aripă de cenuşă aşternută împrejurul jarului.
Durează o secundă.Acel ce poate pluti ars de Soare, cu darul ridicării spre cer,
Înnegurat-i doar gândul aşezării, singuratic reper.
Seara mă voi uita acolo sus şi, dimineaţa, la reîntâlnirea noastră, îi voi confirma descoperirea ei!
Stelei mele, Aya, cu drag!
(...)
ALONE, AYA
All the newspapers roar today at the post office.
Sensation: a star was discovered! Thousands of articles, reports and interviews which show more of the continuous arguments of the observers, in a quest to baptize it. One of them even threatened with suicide. But the astronomers, in order to put an end to the row, named it Aya. Easy.
It appears to be so small on the sky, midget among the many glittering others. It appears only when the sun rises to every meridian and to those with a good eyesight.
Some say it is lost, that it lacks something in contrast with the huge above-space neighbouring it. Others state that its position is well defined and must be taken into account. And if it is scientifically observed, it is accompanied, thus very rarely, by other Universes. Or by many other astronomical phenomena. It is only then when it descends above the Earth. Here, astronomers step in and say to all that Aya attracts attention only to those who forget about the unwritten law of shyness, courage and honesty. There are some others who claim to have seen it many years before, aura of an anonymous Creator. By they did not have updated telescopes and the immensity of the sky was not enough for the mornings lost in the mist of sleepless moments and of thorough searching. Others, passionately claim their long term communication with it, for years on end, and know not what other solar and ancient civilisation hides beyond its intimacy. Or that it has its permanent wakefulness over us stolen. Or that a rich man had built it for his own enlightenment. Or that a politician, that … Pfff!
Many are the heroes after the war! Man, how can you get over a smoke that keeps on elevating you?
Whether you let yourself be led by it, though you never know where it leads, or you just wait for the flame to exhaust your powers, wing of ashes laid around the embers. It only lasts a second.The one who burnt by the Sun can fly, towards the skies with given gift,
With sole a bench-mark, blackened by the thought of settling.
In the evening, I will look up there, and, in the morning, at our meeting again, I will confirm its discovery. To my star, Aya, yours dearly.
All the newspapers roar today at the post office.
Sensation: a star was discovered! Thousands of articles, reports and interviews which show more of the continuous arguments of the observers, in a quest to baptize it. One of them even threatened with suicide. But the astronomers, in order to put an end to the row, named it Aya. Easy.
It appears to be so small on the sky, midget among the many glittering others. It appears only when the sun rises to every meridian and to those with a good eyesight.
Some say it is lost, that it lacks something in contrast with the huge above-space neighbouring it. Others state that its position is well defined and must be taken into account. And if it is scientifically observed, it is accompanied, thus very rarely, by other Universes. Or by many other astronomical phenomena. It is only then when it descends above the Earth. Here, astronomers step in and say to all that Aya attracts attention only to those who forget about the unwritten law of shyness, courage and honesty. There are some others who claim to have seen it many years before, aura of an anonymous Creator. By they did not have updated telescopes and the immensity of the sky was not enough for the mornings lost in the mist of sleepless moments and of thorough searching. Others, passionately claim their long term communication with it, for years on end, and know not what other solar and ancient civilisation hides beyond its intimacy. Or that it has its permanent wakefulness over us stolen. Or that a rich man had built it for his own enlightenment. Or that a politician, that … Pfff!
Many are the heroes after the war! Man, how can you get over a smoke that keeps on elevating you?
Whether you let yourself be led by it, though you never know where it leads, or you just wait for the flame to exhaust your powers, wing of ashes laid around the embers. It only lasts a second.The one who burnt by the Sun can fly, towards the skies with given gift,
With sole a bench-mark, blackened by the thought of settling.
In the evening, I will look up there, and, in the morning, at our meeting again, I will confirm its discovery. To my star, Aya, yours dearly.
.......................................
URSITOARELE MEMORIEI
(...)
Devenisem agitat. Praful roia deasupra mea în adierea vântului printre olane.
- Voia ursitoarelor! spuneam... Atât timp cât aerul poate înalţa gânduri, se pot construi amintiri!
Apoi m-am oprit. Cu pleoapele lipite şi capul sprijinit de zidul vechi al podului, întunericul ochilor suspendau, în adâncimea lor, nenumărate capete din care plecau panglici cu memorii - o caligrafie unduioasă al unui mare şi bătrân învăţat, ocupat cu cititul. Fără a simţi prezenţa sau privirea cuiva, amintirea mi-a ramas precum rândurile unei hieroglife vechi, dintr-un alt timp, amnezic.
Iar degetele ursitoarelor învârt oricând cu uşurinţă şi gingăşie, dacă doresc, primele gânduri ale muritorilor.
Ce rămâne după aceea, se transformă în cuvinte.
De puţine ori scrise.
(...)
THE MEMORY FATES
I was becoming anxious. The dust roamed over me in the breeze of the wind through the panes.
- The will of fates… I was telling. As long as the air can lift thoughts, memories can be built.
Then I stopped. With my lids wide shut and my head resting on the old wall of the bridge, the darkness of the eyes were hanging, in their depth, an endless number of heads out of which memory ribbons were departing – a twisting calligraphy of a great and old scholar, busy with reading. Without feeling the presence or the regard of someone, the memory remained like the lines of an ancient hieroglyphics, from another time, amnesic.
And the fingers of the fates spinning easily and anytime, tenderly, if they will, the mortal’s first thoughts.
What remains afterwards, is turned into words.Very few times put on paper.
........................................
JUMĂTATE DE TIMP
(...)
- Prietene!... Stai un pic şi admiră valurile la mal! Să te mângâie! Se vor scurge atâtea jumătăţi de timp pe lângă tine, asemeni trecutelor femei din privirile bărbaţilor, încât toate şi totul se vor opri la un moment dat. Abia atunci vei pluti peste apa cu atingeri catifelate!
Ora cântecului de mierlă m-a găsit în acelaşi loc, în faţa şemineului. Simţeam plictiseala cărbunarului de tren uitat într-o gară, sub umbra lunii.
- Apoi culege un buchet de flori. Frunzele lasă-le... aşa... să acopere apa, chiar dacă este să numeri toţi stropii cum trec secundele prin viaţă!
Deja vorbeam aproape stins, cărbunilor...
- Suflet plecat, aici e toamnă, aproape ninge… începe imediat... În valea mea... prietene... totul tremură... aşteaptă atingerea primului fulg. Tu ai drumul tău! Calcă peste frunze... şi du-te mai departe!
Furat de îmbrăţişarea comodă al fotoliului şi în dezmierdul căldurii, vinul umplea năvalnic spaţiul ultimului meu căscat. N-a mai rămas nimic din licoare...
Încet, un arcuş de vioară patina peste ochi şi pleoape.
- Ăă-ă-aah!...
După care am adormit.
(...)
HALF-A-TIME
- My friend! … Just stay a while and watch the waves at shore! Let them caress you! So many halves of time will pass by you, like the long-gone women in the eyes of men, that everything will stop at one point. It is only then that you will float over the velvet touches of the water.
The hour of the nightingale song found me in the same place – in front of the fireplace. I could feel the boredom of the train charcoal burner forgotten in a station, under the moonlight.
- Then pick a bunch of flowers. Let the leaves the way they are… To cover the water, even though you’ll have to count all the pearls just like seconds rush through life.
I was already talking silently to the charcoal.
- Gone-away soul, it is autumn in here, almost snowing… about to begin… in my valley… my friend, everything shivers… Waiting for the first flake to touch them. You have you way! Step over the leaves… and keep going!
Stolen by the comfortable embrace of the armchair and in the cuddle of warmth, the wine was hastily filling the space of my last sigh. Nothing was left of the beverage…
Slowly, a bow of a fiddle was sliding over my eyelids.
- AAArggghhhhhhhhhh!
After which I fell asleep.
- My friend! … Just stay a while and watch the waves at shore! Let them caress you! So many halves of time will pass by you, like the long-gone women in the eyes of men, that everything will stop at one point. It is only then that you will float over the velvet touches of the water.
The hour of the nightingale song found me in the same place – in front of the fireplace. I could feel the boredom of the train charcoal burner forgotten in a station, under the moonlight.
- Then pick a bunch of flowers. Let the leaves the way they are… To cover the water, even though you’ll have to count all the pearls just like seconds rush through life.
I was already talking silently to the charcoal.
- Gone-away soul, it is autumn in here, almost snowing… about to begin… in my valley… my friend, everything shivers… Waiting for the first flake to touch them. You have you way! Step over the leaves… and keep going!
Stolen by the comfortable embrace of the armchair and in the cuddle of warmth, the wine was hastily filling the space of my last sigh. Nothing was left of the beverage…
Slowly, a bow of a fiddle was sliding over my eyelids.
- AAArggghhhhhhhhhh!
After which I fell asleep.
......................................
GRENADA DIN SÂN
(...)
Am transcens râul. Imediat, reperul a dat să fugă:
- Nu te apropia! striga el. Am o grenadă-n sân!
Am alergat şi eu în urma lui. Ce sau Cine poate fi? Din care război şi al cui? Când distanţa dintre noi a început să se micşoreze, atunci am accelerat. Dar ghinion! M-am împiedicat de iarba înaltă şi moale şi, în cădere, l-am îmbrăţişat.
- Ce faci?! m-a întrebat disperat. Uite, m-ai strâns la piept!
Într-adevăr, braţele mele încolăceau trupul său. Când mă izbesc involuntar de cineva, printr-un instinct de conservare îl îmbrăţişez, protejându-l, apoi mă prăvălesc primul şi aştept atingerea inimii sale să curgă peste a mea. Aşa îmi cer iertare pentru imprudenţa iscată, considerând un deştept şi foarte bun troc pentru o posibilă viitoare prietenie nouă.
- Ţine-mă strâns, aşa,... te rog... şi nu-mi da drumul! a continuat.
Nici nu doream. Şi n-am simţit nicio grenadă între noi... doar inima unui corp comun încătuşată de amestecul respiraţiilor noastre calde.
(...)
Tăcuse.
- Se aproprie de zi, îmi spuse deodată. Trebuie să pleci. Noaptea asta vei primi binecuvântarea mea.
De parcă în faţa sa îşi făcuse apariţia un animal feroce, brusc, s-a eliberat din strânsoare. S-a ridicat, după care a făcut câţiva paşi spre răsărit. Pieptul său a explodat fără nici o bubuitură. Fără nici măcar un cuvânt. Sigur, dorea să nu mă rănească. Doar pentru o clipă i-am revăzut silueta umană, după care s-a pulverizat instantaneu şi definitiv. Tot din acel loc s-au înălţat în sus o puzderie de mici puncte luminoase. O feerie! Vreo zece minute au stat deasupra mea, apoi s-au îndreptat dincolo de râu, către oamenii care-i aşteptau, poate de mult timp, reîntoarcerea sa deznădăjduită.
Ce a fost prietene, femeie sau bărbat?!
(...)
THE GRENADE BETWEEN MY ARMS
I have transcended the river. Immediately, the bench-mark started running away.
- Do not get closer! He shouted. I have a grenade in my hand!
I myself ran behind him. Whom or what should it be? From what war and whose? When the distance between us decreased, then I accelerated. But bad luck! I stumbled in the tall and mild grass, and I embraced him.
- What are you doing? He asked me desperately. Look! You are holding me tight!
Indeed, my arms were surrounding his body. When I involuntarily bump into someone, by a conservation instinct I hug him, protecting him, then I fall first and wait for the touch of his heart to flow over mine. This is how I apologize for the imprudence caused, considering it a smart and very good barter for a possible future new friendship.
- Hold me tight, like that… and please let me go not! he continued.
I was not going to. And I felt no grenade between us… just the heart of a common body entangled in the mixture of our warm breaths.
(…)
He was now silent.
- It’ll soon be daylight, he told me suddenly. You have to go. Tonight you shall receive my blessing.
As if in front of him a fierce animal had just appeared, he freed himself from the embrace. He stood up, after which he made a few steps towards East. His chest exploded without a sound. Of course, he didn’t want to hurt me. Only for an instant did I see his human silhouette again, after which he vanished instantaneously and for good. Still from that place, a thousand of small lightened points were lifted. A romance! For about ten minutes, they remained above me, then headed over the river, towards the people who had been waiting , maybe for too long, his hopeless return.
What was it, my friend? A man or a woman?!
I have transcended the river. Immediately, the bench-mark started running away.
- Do not get closer! He shouted. I have a grenade in my hand!
I myself ran behind him. Whom or what should it be? From what war and whose? When the distance between us decreased, then I accelerated. But bad luck! I stumbled in the tall and mild grass, and I embraced him.
- What are you doing? He asked me desperately. Look! You are holding me tight!
Indeed, my arms were surrounding his body. When I involuntarily bump into someone, by a conservation instinct I hug him, protecting him, then I fall first and wait for the touch of his heart to flow over mine. This is how I apologize for the imprudence caused, considering it a smart and very good barter for a possible future new friendship.
- Hold me tight, like that… and please let me go not! he continued.
I was not going to. And I felt no grenade between us… just the heart of a common body entangled in the mixture of our warm breaths.
(…)
He was now silent.
- It’ll soon be daylight, he told me suddenly. You have to go. Tonight you shall receive my blessing.
As if in front of him a fierce animal had just appeared, he freed himself from the embrace. He stood up, after which he made a few steps towards East. His chest exploded without a sound. Of course, he didn’t want to hurt me. Only for an instant did I see his human silhouette again, after which he vanished instantaneously and for good. Still from that place, a thousand of small lightened points were lifted. A romance! For about ten minutes, they remained above me, then headed over the river, towards the people who had been waiting , maybe for too long, his hopeless return.
What was it, my friend? A man or a woman?!
.........................................
LINIŞTE
(...)
- ... şi vânt dacă aş fi, te-aş încălzi cu lumina inimii, sufletului şi trupului meu…
- Taci! l-am întrerupt. Îmi este greu să-ţi spun mai mult. Sunt doar o adiere a gândurilor tale, tu, melc în deşert pe o tonă de apă.
- De când te-am cunoscut îţi şopteam fiecare gând al meu, deşertăciune!... a mai apucat să spună.
Apoi chipul său, al omului, împietrise. O tonă.
Dacă frumoasa gândurilor sale îi zgâria măcar inima, sufletul său se sculpta într-un trup.
Aşa, chipul nepăsuirii se ascunde într-un fir de praf. De multe ori apare la fiecare început de furtună... în şoapta dezamăgirii, tunetului… Iar vântul, un refren obsesiv al cuvintelor nerostite.
(...)
QUIET
- … and if I were the wind, I’d warm you with the light of my heart, soul and body…
- Be quiet! I interrupted him. It is hard for me to tell you more. I am just a breeze of your thoughts, you, snail in the desert on a ton of water.
- Since I had known you I had whispered every thought to you, vanity! he managed to say.
Then, his face, the man’s, turned to stone. A ton.
If the beauty of his thoughts was at least scratching his heart, his soul was being carved in a body.
Thus, the face of carelessness hides in a speck of dust. Many times, it appears at every beginning of a storm… in the whisper of disappointment, or thunder… And the wind, an obsessive refrain of words unuttered.
- … and if I were the wind, I’d warm you with the light of my heart, soul and body…
- Be quiet! I interrupted him. It is hard for me to tell you more. I am just a breeze of your thoughts, you, snail in the desert on a ton of water.
- Since I had known you I had whispered every thought to you, vanity! he managed to say.
Then, his face, the man’s, turned to stone. A ton.
If the beauty of his thoughts was at least scratching his heart, his soul was being carved in a body.
Thus, the face of carelessness hides in a speck of dust. Many times, it appears at every beginning of a storm… in the whisper of disappointment, or thunder… And the wind, an obsessive refrain of words unuttered.
........................................
NOAPTEA
(...)
Toropeala, vinul şi oboseala de peste zi, ne împăienjeneau privirile.
- Prietene, de curând am fost într-o scurtă vacanţă la mare. Hoinăream de-a lungul plajei şi printre amintirile mele. Se înnoptase şi, înainte de a pleca spre casă, mi-am propus să-mi spăl picioarele de nisip. Fără vreun motiv, am căzut la marginea valurilor. Stelele jucau în apă, nisipul ud era în continuare sub mine, ceasul îşi ticăia ora reală... eram perfect conştient. Doar un singur lucru părea ciudat: lipsea orizontul dintre cer şi apă! Strălucirea stelelor se reflectă, normal pe luciul apei, mi-am zis, apoi m-am ridicat. Însă stupoare: poziţia lor de sus nu coincideau cu cele din apă. Atunci am înţeles Cerul de sus ca fiind în continuarea Cerului de jos! Iar eu priveam măreţia Universului!
Undeva, cât un bob de nisip, o scânteie apuca să se mişte. La început imperceptibil, apoi din ce în ce mai evident, crescând ca o cometă. În câteva clipe ateriza fără nici un zgomot, undeva în spatele meu. Întregul văzduh s-a luminat timp de o veşnicie, înconjurat de iarba din care, în acel loc, se ridica un altar din piatră. Deasupra lui, unduită de adieri, propria mea imagine.
Nu cred că prietenul meu a mai auzit sfârşitul poveştii. Nici măcar vinul nu şi-l băuse. Îmi era milă să-l trezesc, aşa că l-am acoperit cu o pătură.
(...)
NIGHT
The torpor, the wine and the tiredness of the day, were growing our eyesight dim.
- My friend, I have been on a short holiday to the seaside lately. I was loitering on the beach and through my memory. It was already dark and, before leaving for home, I wanted to wash away the sand from my feet. With no reason, I fell to the side of the waves. Stars were playing in the water, the wet sand was still underneath, time was ticking its real seconds… I was fully conscious. There was still one strange thing – the line of the horizon between sky and water was missing! The glitter of the stars reflects itself, usually on the gloss of water, I said to myself, then I stood up. But amazement: their position above was not the same as in the water. Then I understood that the Sky above was the prolongation of the one below. And I was watching the grandeur of the Universe. Somewhere, the size of a grain of sand, a spark was beginning to move. At first imperceptible, then more and more obvious, growing like a comet. In a few seconds, it landed without a sound, somewhere behind me. The whole sky shone for perpetuity – surrounded by the grass, out of which, in that place, a stony shrine was being erected. On top of it, twisted by the breeze, my own image. I think my friend must have missed the end of the story. He did not even managed to drink his wine. It would have been a pity to wake him up, so I covered him with a blanket.
......................................
English translation by Sandor Cristian
http://www.analogtv.ro/2009/05/06/creatie-in-iarba/
Fotografii în timpul panotării, respectiv de la vernisajul expoziţiei Înconjurat de iarbă, realizate în marea lor majoritate de Renee Renard (cu multumiri şi pentru sprijinul logistic acordat), Titus Bălan, Andrei Cherăscu, Traian Chirileanu, Octavian Chirileanu, Pazmany Zoltán (cu aceleaşi mulţumiri tuturor) şi de subsemnatul.
ÎNCONJURAT DE IARBA, LA FESTIVALUL INTERNAŢIONAL DE JAZZ – GĂRÂNA, 2009, ediţia a 13-a
...............................................
SPIRITE – Tescani, Bacău, România august 2009
